Livada lui Hans

Hans era sărac. Deşi nu era cel mai sărac din sat. Din munca lui onestă îşi făcuse o căsuţă şi avea o mică grădină de zarzavat. Nu se gândise niciodată că ar putea să devină bogat.
Însă Hans avea un unchi. Pe unchi îl chema Manfred şi era bătrân. Unchiul Manfred avea o livadă mare şi o casă ca un palat. Mai avea câteva hectare de pădure, car, câţiva cai şi câteva vaci. Unchiul Manfred era unul din bogaţii satului.
Unchiul mai avea însă două fete, iar fetele astea ale lui ar fi trebuit să moştenească marea avere. Dar fetele lui Manfred erau de o moralitate îndoielnică (adică erau cam curve) şi acest lucru era cunoscut de tot satul. Nu putea să lase pe mâna lor marea livadă şi toate acareturile. Atunci făcu un testament şi îl lăsă pe Hans moştenitor peste livadă, peste hectarele de pădure şi peste animale. Casa numai o lăsă fetelor.
Într-o bună zi, ca oricare altul, muri şi sufletul lui se ridică la ceruri. Hans deveni bogat peste noapte (noaptea desprinderii sufletului de trup).
Hans rămase în căsuţa lui cea mică şi munci pământul onest cum îl muncise şi până atunci. Din fructele din livadă făcu rachiu şi îl vându în sat şi în satele dimprejur. Avea atâta rachiu încât pentru a nu mai chinui animalele cu transportul făcu un sistem de ţevi care se duceau direct la cârciuma din sat şi la primărie. Toată lumea îl iubea pe Hans, dar în special primarul care era tot timpul roşu în obraji şi beat.
Fetelor unchiului Manfred le dădea lemne iarna, mâncare şi vreo doi litri de rachiu pe zi (că avea de unde) şi, deşi cele două îl urâseră la început, acum îl iubeau şi, de fiecare dată când venea la ele, întindeau mâinile către el să îl îmbrăţişeze. Hans nu era foarte bucuros pentru că duhneau a alcool, iar el era antialcoolic.
Într-o zi Hans îşi dădu seama că livada era prea mică. Stătu şi se gândi profund printre meri şi pruni cum ar putea rezolva problema. Ar fi putut să mai cumpere pământ, însă pământul era scump. Ar fi putut să cumpere fructe de la alţii, dar nici aşa nu era bine. Ar fi cheltuit o grămadă de bani şi lumea l-ar fi vorbit de rău (ştiţi cum sunt oamenii la ţară!). Aşa îi veni ideea să facă o galerie pe sub livadă şi plantă şi acolo pomi. Sub prima galerie mai făcu una şi tot aşa până la 10. Pomii rodeau sub pământ chiar şi iarna, iar Hans aduna harnic fructele de dimineaţă până seara.
Îşi făcuse un cazan de rachiu mare cât trei case. Sub a zecea galerie descoperi cărbune şi acum 10 negrişori scoteau cărbunele din măruntaiele pământului şi alimentau cazanul.
Seara se întorcea acasă şi privea plin de încântare cum imensul cazan vuia şi scotea aburi.
Onestul şi muncitorul Hans nu avea însă urmaşi. Pe cele două fete ale defunctului Manfred le vizita în fiecare seară Zburătorul (un tip dubios cu două aripi, mare meşter la iubit) şi aşa făcuseră ele vreo 10 copii frumoşi.
Hans se gândi că unul din copiii celor două ar putea să îl moştenească. Aşadar îi luă într-o zi la pădure, îi puse să taie lemne şi apoi, la prânz le dădu o masă copioasă şi fiecăruia trei litri de rachiu. Toţi, cu excepţia micii Brunhilde, se îmbătară şi nu mai putură să muncească. Numai Brunhilde putea să mai taie şi să mai care lemne şi ea fu aleasa lui Hans.
Acum, la 10 ani de la moartea harnicului şi vizionarului Hans, Brunhilde încă munceşte în livadă. Se scoală de dimineaţă şi îi trimite pe fraţii ei la tăiat de lemne în pădure. Rachiu nu le dă decât seara.